Muzeul Național de Istorie a României este localizat pe Calea Victoriei nr.12 în fostul Palat al Poștelor, o construcție monumentală din vechiul Centru Istoric al Bucureștiului.
Având o suprafață de 8.000 mp, muzeul reunește în 60 de săli exponate cu o valoare deosebită, mărturii despre prezența omului pe teritoriul României încă din paleolitic (600.000 ani — 6.000 ani î.Hr.), cultura materială și spirituală a geto-dacilor, războaiele daco-romane și transformarea Daciei în provincie a Imperiului roman, structurile de putere ale statului în societatea medievală, domniile fanariote, revoluția burghezo-democratică de la 1848, câștigarea independenței, declanșarea celor două războaie mondiale și intrarea României sub influență rusească.
Instituția susține anual, în colaborare cu autoritățile locale, cercetări arheologice în cel puțin zece situri, gestionând proiecte de mare anvergură în istoria arheologiei românești, precum Alburnus Maior (Roșia Montană) și Programul Autostrada.
În 1892, după elaborarea legii pentru construirea Palatului Poștelor, arhitectul Alexandru Săvulescu a fost desemnat să realizeze planurile clădirii. Arhitectul a vizitat mai multe orașe europene (Paris, Viena, Torino, Milano, Veneția, Budapesta, Zurich și Geneva) și a studiat clădirile serviciilor poștale împreună cu directorul poștelor de atunci, Ernest Sturza.
Edilii Bucureștiului au decis să construiască Palatul Poștelor pe un teren pe care, în secolul al XVII-lea, se aflau casele marelui agă Constantin Bălăceanu, pe locul cărora domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit un han ce i-a purtat numele: ”Hanul Constantin Vodă”, distrus în incendiul din 1847.
Lucrările de construcție au început în 1894, la punerea pietrei de temelie fiind prezenți regele Carol I al României, primul-ministru Lascăr Catargiu, miniștrii Cabinetului și edilii Capitalei.
Proiectul Palatului Poștelor și Telegrafului, inspirat după clădirea poștei din Geneva, evidențiază stilul neoclasic. Fațada principală are trepte pe toată lungimea ei și un portic susținut de zece coloane dorice, iar extremitățile sunt formate din două volume proeminente, înălțate și acoperite de câte o cupolă.
Palatul a fost inaugurat în anul 1900, pentru beneficiarul său inițial, Poșta Română. Poșta centrală a orașului a funcționat în clădire până în 1970, când au început lucrări de renovare a clădirii și de amenajare a Muzeului Național de Istorie, inaugurat la 8 mai 1972.
Instituția reprezenta și a rămas și după ani cel mai important muzeu de arheologie și istorie din țară. Cele mai faimoase tezaure, în special cele din metale prețioase, precum și alte piese de mare valoare arheologică și istorică au fost aduse aici pentru a ilustra mileniile de istorie, în singurul loc public unde securitatea și vizibilitatea puteau fi asigurate în aceeași măsură.
Cutremurul din 1977 a lăsat urme considerabile pe structura clădirii, dar și pe o parte a patrimoniului.
După anii ’90, pentru Muzeul Național a început o nouă pagină de istorie: ”s-a deschis către lume, organizând memorabile expoziții, la sediul propriu, altundeva în țară, sau în străinătate”—se consemnează în istoricul instituției. Muzeul a găzduit importante manifestări științifice, între care una din cele mai importante a fost Congresul Internațional de Bronzuri Romane, în mai 2003.
Problemele de structură acumulate au devenit o prioritate în istoria recentă a muzeului. Astfel, în septembrie 2002, expoziția permanentă a Muzeului Național de Istorie a fost împachetată, obiectele luând drumul depozitelor, pentru a face loc procesului de reabilitare. Până în septembrie 2005, lucrările au fost realizate în proporție de aproximativ 50%, însă nici până în prezent nu au fost finalizate în totalitate.
Expoziția permanentă a fost redimensionată, iar reprezentanții muzeului au reușit să mențină deschise trei dintre secțiile expoziției permanente: Tezaur și Columna lui Traian (subsol), Lapidarium (parter), iar holul central al muzeului, complet refăcut, este gazda mai multor expoziții temporare. Pe măsură ce lucrările de consolidare a clădirii vor avansa, expoziția istorică permanentă va fi redeschisă.
Columna lui Traian
Ideea unei copii a Columnei în România a reprezentat un punct de interes pentru cărturarii și oamenii de cultură din secolul al XIX-lea. S-au remarcat eforturile făcute de Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Al. Tzigara-Samurcaș, însă clasa politică a vremii nu a susținut proiectul.
Istoricul muzeului notează că un merit de necontestat în realizarea copiei Columnei l-a avut arheologul Emil Panaitescu, în perioada 1934-1939, când era director al Școlii Române din Roma.
În urma unor memorii adresate Academiei, Ministerului Instrucțiunii Publice, Ministerului de Finanțe și Parlamentului, acesta reușește să obțină finanțare. Lucrările de reproducere a coloanei s-au făcut în vreme de război de meșteri de la Vatican, sub supravegherea lui Francesco Mercatalli.
Început în anul 1939, fusul a fost finalizat în 1940, iar soclul în 1943. Emil Panaitescu a urmărit executarea mulajelor, iar calitatea lucrării a fost verificată de o comisie formată din Guido Galli, directorul tehnic al muzeelor pontificale, Italo Gismondi, arhitect, Giuseppe Lugli, arheolog și Virgil Vătășianu, istoric de artă.
Al Doilea Război Mondial și cortina de fier instaurată în Europa au făcut ca mulajele după reliefurile Columnei să ajungă în țară cu mare întârziere, ele fiind până atunci adăpostite în subsolurile Muzeului Lateran, ale Forului lui Traian și în depozitele Palatului Expozițiilor, la Roma.
Din raportul lui Emil Panaitescu, directorul Școlii Române din Roma între anii 1929-1940, menționat ca ministru al României la Roma, reiese că Statul român a plătit pentru copia Columnei 769.000 lire din care 211.881,90 lire în 1939.
După numeroase demersuri și tratative diplomatice, pentru care un rol deosebit l-au jucat academicienii Constantin Daicoviciu, Virgil Vătășianu, Emil Condurachi și amabasadorul României la Roma, Cornel Burtică, Columna a ajuns în țară în iunie 1967, intrând în patrimoniul Muzeului Satului (vechiul Palat al Poștei nu era încă transformat în muzeu de istorie). Apoi, copia columnei a fost expusă la Muzeul de Istorie a Partidului Comunist și a avut un număr impresionant de vizitatori din întrega țară.
În curtea interioară a vechiului Palat al Poștelor s-a construit, după un proiect al arhitectului Nicolae Rădulescu, un corp de clădire modern, cu destinația Lapidarium, din beton armat și sticlă, cu acoperișul în formă de stea, având accesul din holul central.
Clădirea lapidariului a fost destinată copiei Columnei lui Traian. O subpantă, care permite expunerea pe două niveluri, face din această zonă, cu o suprafață de expunere de 1.700 mp, un loc propice pentru prezentarea pieselor de muzeu.
Venind din holul central, vizitatorul observă baza coloanei și primele scene de pe fusul monumentului (scenele 1-6).
Un spațiu central, adâncit față de nivelul inferior, permite accesul la soclul monumentului și la reliefurile 7-19, expuse de jur-împrejur.
Reprezentanții muzeului evidențiază că pe columnă nu pot trece neobservate reliefurile nr. 17 — lupta de la Tapae din 101 și portretul regelui Decebal; reliefurile 64, 65 cu scena păcii de la sfârșitul primului război (anul 102), relieful 85 cu podul construit peste Dunăre în anii 103-104 de Apollodor din Damasc, relieful 102 cu scena tragică a împărțirii ultimelor rezerve de apă în munți și a apărării disperate a vetrei strămoșești de către daci; scena 122 reprezintă capturarea tezaurelor dacice de către romani, iar scenele 116 și 117 înfățișează sinuciderea lui Decebal și cea în care capul regelui dac îi este prezentat lui Traian—act confirmat de inscripția ofițerului Tiberius Claudius Maximus, descoperită la Philippi, al cărei mulaj se găsește și el în lapidarium.
La nivelul superior al lapidariumului se află monumente de piatră din epoca elenistică (decrete, piese arhitectonice, reliefuri votive), romană (inscripții și reliefuri funerare și votive, statui și piese arhitectonice), romano-bizantină (inscripții, piese arhitectonice) și feudală (pisanii, inscripții funerare, coloane), toate descoperite pe teritoriul României.
În cadrul expozițiilor permanente ale muzeului (care vor fi deschise publicului în totalitate odată cu finalizarea reparațiilor capitale), o importanță deosebită o poartă și secțiunea Tezaur, împărțită în Apahida (trei morminte princiare atribuite neamului germanic al gepizilor) și Tezaurul de la Pietroasa (”Cloșca cu puii de aur”).
Pe măsură ce lucrările de consolidare vor avansa, expoziția istorică permanentă va fi redeschisă, segment cu segment — informează reprezentanții muzeului pe site-ul instituției. În cadrul expozițiilor temporare, în fiecare lună este nominalizat un exponat. În luna martie, este expusă o piesă excepțională de cult — un altar descoperit în așezarea preistorică cucuteniană de la Trușești — Țuguieta (județul Botoșani).
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.
